Adaptează-mă. Izbeşte-mă de ziduri. Spulberă-mă fragilă cum sunt, goală. A nimănui. Agaţă-te de mine şi mă lasă a-ţi fi aproape, a-ţi fi scut maleabil. Degeaba. Fără cuvinte mari, fără sinonime cu rezonanţă. Ce mi-e rozonanţa, ce-mi eşti tu? Tot am nevoie să te simt. Şi ca să te simt, am nevoie să mă laşi să te simt. Degeaba. Să vrei.
Să-mi fii lumină în întuneric, să mă împleteşti nepriceput când fac greşeli pentru că ştii că mă pierd şi obosesc să lupt împotrivă. A cui, a ta? A noastră? Prostii, o ştii şi tu.
M-aş fi pierdut din nou. M-ai fi îmbăţişat zdravăn şi mi-ai fi dat picături din tine să mă umplu. Ai fi ştiut apoi că-ţi sunt iubită pe trei ani, şi pe trei ani m-ai fi văzut zeiţă, m-ai fi văzut Olimpul tău personal. Mă trezesc.
Am alergat astăzi într-aiurea, te căutam şi m-am oprit. Am tras concluzii, le-am greşit. M-am răzgândit. Le-am pus pe hârtie şi uite unde m-au adus, scriindu-ţi. Mi-am dat seama că îmi doresc în absurditatea mea să te pierzi doar ca să te regăsesc şi să mă vezi atunci capabilă.
Dar tu nu te pierzi, tu eşti puternic, solitar. Te-ai crescut aşa ca să creşti mai departe om mare. Spui cuvinte în dezordinea gândurilor, în oboseală, şi te convingi că nu le crezi. Că ce-ai creat din vocale şi consoane sunt nimic, un nimic neînsemnat care nu ne atinge. Nu laşi nimicul să îţi stea în cale, eşti revoluţie. Îl muţi în calea mea. Atunci te-ntreb, eu cum să fiu a ta? Nu mai suntem noi, suntem alţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu