Noi

Ploua. Din mine săreau scântei, nu mai aveam răbdare. ” Ce să fac ? ”, m-am întrebat. Mă plimbam din colţ în colţ de parcă ascunsesem părţi din mine pe toată suprafaţa camerei. ” Să plec? Nu, cum să plec? Şi să îi spun ce? ”. Dar am plecat.

Am alergat, şi nu ştiu cât. Într-un final mă pierdusem atât de adânc, atât de străin de mine încât nu mai eram sigură nici de stropii de ploaie care îmi udaseră rochia până la piele. Nu mai simţeam. Vedeam. Ba un cerşetor care se adăpostea de furtună, ba frunze amestecate cu vântul. Amărâte frunze, să fi crezut că au vreo şansă.

” Asta se întâmplă când te încumeţi la nebunie. A cui nebunie şi pentru ce, nimeni nu ştie. Mi-a trebuit el, mi-a trebuit haos.”

 ” Vrei să spui că-ţi sunt haos? ”, am auzit o voce. Ce voce, a nimănui. E vocea care m-a scos întotdeauna la suprafaţă când tot ea mă înecase.

” Vreau să spun că eşti neputinţă, că eşti slăbiciune. Vreau... Vreau să spun că-mi eşti hartă către vacuitate! ”, şi l-am lovit în umăr.

A râs. Ştia că folosesc cuvinte mari când sunt nervoasă.

” Asta se întâmplă când te privezi de mine.”

” Nu sunt o copilă. Nu-mi trebuie nimeni. ”

” Ba eşti exact asta. Am adus umbrelă. Te plouă. ”,  dar m-am întors să plec, şi mă întreb încă unde aş fi plecat. Mâna lui mi-a cuprins atunci încheietura, fragilă, şi-mi era imposibil să ripostez. Corpul meu răspundea involuntar atingerii lui.

” Ţi se pare că am nevoie să fiu salvată? ”

” Mi se pare că eşti udă şi pierdută. Spune-mi, pentru ce ai venit? ”, m-a întrebat pe un ton înţelegător. Pentru că înţelege întotdeauna, şi-nţelegeam şi eu legătura noastră. L-am privit în ochi şi m-am găsit acolo pe mine. Şi am cedat.

” Am venit să îţi spun că te iubesc ”, am răspuns şoptit, cu privirea timidă îndreptată în pământ.

Mi-a cuprins faţa în palme, ridicându-mi privirea, aruncându-mi zâmbetul ştrengar de care mă îndrăgostisem.

” Întotdeauna o să te salvez”, şi m-a sărutat.

Basme?

Astăzi cer explicaţii şi mă aştept la un răspuns. În scris, de la oricine.
Ce s-a întâmplat cu timpul în care cuvintele nu cântăreau nimic? Mă refer aici la timpul în care cavalerii se luptau pentru mâna domniţei şi se întreceau în bătălii, în îndemnare şi în vitejie.
" What shall I do, milady, to prove my love to you? For that is no other sky and moon and sun than those which rise and set in your eyes. I shall bring you stardust, for it is as unique and pure as our love."
Şi partea frumoasă e că se ducea cavalerul pe o mârţoagă să îi aducă preafrumoasei obiectul promisiunii. Că se întorcea după un an, că praful de stele e greu de găsit, e cu totul altceva. Îi aducea. Şi atunci, ea ştia că vorbele nu sunt doar vorbe, că un cuvânt nu înseamnă silabe, litere şi diftongi, ci înseamnă fapta şi înseamnă praful de stele.
Eu nu vreau praf de stele. Nu vreau dovezi. Vreau iniţiativă. Un act în sine pentru că la asta te împinge iubirea.

Din categoria " realizări "

Astăzi mi-am dat seama că niciun cuvânt nu are valoare. Să nu te-ncrezi în nimeni.

Jojo - comentată şi adnotată

Să vă explic. Sunt inegală, disproporţionată în gândire, în sentimente, contradictorie, îmi place să obstrucţionez pentru că-mi dă impresia unui anumit control asupra eventimentelor şi asupra persoanelor, dar nu îmi place să controlez. Nu m-am născut lider şi nu o să cer îndurare pentru asta. Sunt haotică. Uneori nici pe mine nu mă pot controla.
Mă implic greu, dar mă implic mult. A doua zi mă trezesc înecată în aşteptări nevinovate şi încă o zi mai târziu realizez că sunt naivă, că aşteptările sunt ce? Sunt dorinţele mele vis-a-vis de ceilalţi. Dar continui să le am. Sunt aşa, un anume scop şi senzaţia că oamenii pot fi mai buni. Cred, deci, că oamenii se pot schimba. Sau nu?
Sunt nehotărâtă. Am nevoie de zece persoane care să mă ajute să iau o decizie şi apoi încă pe atât să mă asigure că totul o să fie bine dacă iau decizia respectivă. Sunt dependentă oricât mă doresc altfel. Şi mă doresc multe, multe.
Dă-mi un vis şi mi-ai dat totul. Nu-mi place realitatea, nu pot fi realistă şi asta deranjează. Dar e frumos să visezi.
Sunt optimistă atunci când e vorba de ceilalţi şi pesimistă când e vorba de mine. Situaţie complicată? Se rezolvă. Stai, e situaţia mea complicată? Ce mă fac?! Consiliu.
Mi-e frică. De întuneric, de înălţimi, de spaţii închise, de sânge, de singurătate. Câteodată şi de clauni. De când mi-am dat seama că cel din camera mea se uită urât la mine.
Sunt paranoică. Am un post-it în faţa mea pe care scrie " STOP BEING PARANOID ! ". Nu mă opreşte. Sunt o furtună, un amalgam, o incertitudine, o imprevizibilitate. Un artist neînteles, pasionată şi pasională, şi am nevoie de pasiune. De nebunie. De muzică, desen, cuvinte, noutate. Mă exprim mai bine în scris decât dacă m-ai confrunta faţă în faţă.
Sunt loială. Întotdeauna. Până şi cu cei care nu merită. Altruistă. Mă pun pe locul doi şi chiar şi alţii mă plasează acolo. Un copil.
Am un umor groaznic şi dau vina pe genele mele pentru asta. Serios, fac glume oribile.
Îmi place să ajut, mă face să mă simt utilă pentru că am nevoie să mă simt utilă. Am nevoie să aud întotdeauna cuvinte frumoase, dar nu în sensul în care aş cerşi complimente, pentru că nu le cred. Stau prost cu respectul de sine.
Înţteleg mai multe decât las să se vadă. Uit de la mână pân' la gură.
Vreau să aud sentimente, dar nu mă exteriorizez. Nu pentru că îmi place să analizez mai mult decât trebuie, ci pentru că vreau explicaţii. Nu pentru că îmi place să pun totul în anumite categorii - nu suport catalogarea. Ci pentru că vreau să ştiu ce te face pe tine să mă ţii lăngă tine şi pentru ce mă iubeşti. Să ştiu cine sunt.
Într-un final, sunt ridicolă.

14 iunie

 Am realizat, la scurt timp după începutul jocului meu de cuvinte, că sursa mea de inspiraţie, muza mea, ba chiar epicentrul prozei mele, este tortura. Scriam oricând mă simţeam lovită. Nu e bine, mi-am spus. Am încercat apoi să scriu ferice fiind, împlinită. Nu mi-a plăcut. Poate că m-am lăsat convinsă că sunt depresivă, sau poate am avut nevoie de impulsuri coordonate de acelaşi ceva ca să mă regăsesc. Am umplut pagini nesfârşite despre asta. Despre buze, disconfort, discordanţă. Iubire. Şi m-am oprit.
Am decis că atunci când gândurile-mi vor fi publice din nou, ele vor fi despre ce se întâmplă când e bine. Dar nici asta nu s-a concretizat în vreun fel. Aşa că m-am îmbrăţişat aşa, întru tot ceea ce sunt, şi atunci, asta a fost bine. 
Uite-mă aici, deci. Astăzi m-am simţit singură.