Voila

Problema mea majoră e că sunt mai mult eu ca niciodată atunci când sunt îndrăgostită. Pentru că, în general, atunci te scoţi pe tine de la naftalină. Cum simţi, cum gândeşti şi ce eşti dispus să faci.
Mi-e dor să nu-mi mai fie dor de tine.

Pentru Emilia: C'est pas le fin, c'est la promesse d'un nouveau départ et une chance d'obtenir ce que tu veux. Je comprends.

Interzis

Când îţi amorţesc simţurile, totul pare bine, negreşit şi necomplicat. Să nu crezi.

Povestea

Ţi-am spus că nu îmi place să muşti din felia mea de pâine cu unt de arahide şi gem!, aproape că s-a răstit la mine.
Am vrut să mă enervez, dar nici nu am putut. Privindu-l, atât de intrigat de gestul meu, aproape că-mi venea să îl sărut şi să mai iau o muşcătură doar ca să îi revăd expresia feţei. Am început să râd.
Îmi citeşti acum?, m-am proptit de el în timp ce mânca şi-mi arunca încă privirea aia răzvrătită.
Desigur.
M-am aşezat turceşte pe canapea, care canapea m-a dorit întotdeauna, altfel nu-mi explic cum reuşeam să mi se facă somn de fiecare dată acolo, în braţele lui. Ori poate era doar siguranţa cu care mă învelea el. Antidotul meu.
S-a aşezat şi el lângă mine, şi mi-am lăsat capul să cadă pe picioarele lui.
" My face in thine eye, thine in mine appears, and true plain hearts do in the faces rest; Where can we find two better hemispheres without sharp north, without declining west? Whatever dies, was not mix'd equally; If our two loves be one, or thou and I love so alike that none can slacken, none can die."
M-am ridicat îmbufnată şi l-am privit. Ce crezi că vrea să spună cu asta? Dacă a iubit-o atât de mult, de ce nu a sacrificat totul pentru ea?, şi mi-am ţuguiat buzele ca de fiecare dată când nu îmi convenea ceva. El adora asta.
Pentru că s-a lăsat pe el pentru ea. Curajul lui pentru ea a fost. A zâmbit ştengăreşte. Aşa făcea când eu eram o copilă naivă şi el cartea după care învăţam. Abecedarul.
Cum s-o fi iubit dacă a părăsit-o? A pus orgoliul lui mai presus decât iubirea lor. Încă nu înţelegeam ce voia să spună. L-am lăsat să îmi citească aşa ore în şir, nu mă puteam sătura. Cărţile au fost întotdeauna în felul ăla pentru mine, un elixir.
" You were right. I don't know if life is greater than death. But love was more than either.", a încheiat. Şi atunci am înteles. Câteodată trebuie să nu mai ai nimic ca să realizezi că odată ai avut totul.

Deci

Aprinde lumina, nu durează mult. Excelent. În stânga, patul şi-un birou. Fereastra e deschisă, perdeaua se agită. În dreapta, dulapul. Fix în faţă, încă o fereastră pe care o ţin mereu închisă, cine ştie pentru ce. Acum stinge lumina, ai văzut tot ce trebuia văzut. Asta e tot.

Ei, ştii şi tu că o să fie bine. Vara o să treacă, şi cu ea în resturi. Resturi. Ce tot spui, Jojo? Ai luat-o pe arătură. End blog now.

Azi

Astăzi am gustat libertatea. Şi mi-am dat seama că sunt dependentă. Dă-mi mai mult.

Jojo, nu-i a bună.

Cry to me

Camera lui îmi era încă necunoscută, dar îmi plăcea să nu arăt că mă simt străină. M-am repezit la colecţia cu viniluri şi am găsit aproape instant ce căutam. Un relax. O armonie. Solomon Burke. Întotdeauna a avut gusturi muzicale bune. Nu ştiam dacă văzuse şi filmul, dar nu conta. Aveam de gând să transform momentul ăla în momentul nostru.
Dansează cu mine, am şoptit, şi i-am întins mâna. Era nedumerit, prea nesigur. Ştiam că vrea, dar nu ştiam ce urmează. Mi-a prins mâna şi ne-am lipit trupurile. Îl ghida ritmul şi el pe mine. Nu mai dansasem până atunci în faţa lui, dar mă simţeam senzuală. Ne-am balansat la unison cu mâinile ba încleştate, ba alunecându-ne prin locuri încă nedescoperite. Clişeic, atingerea lui electrizantă mă străbătea până în părţi despre care nu îndrăzneam să vorbesc cu voce tare, şi el citea asta în ochii mei. Trasa linii pe spatele meu şi mă făcea să tremur, mă strângea mai tare lângă el. Îl doream. Mă dorea. Dar melodia se terminase deja...

Motel/Hotel

Când m-am trezit în următoarea zi, gătea. Nu ţineam minte exact de când nu mai mâncasem ceva sănătos, care să mă ţină cu adevărat în viaţă. Disputa din seara precedentă eram sigură că apusese în clipa în care alcoolul o doborâse în pat. Mă săturasem de camera ieftină de motel în care mă ţinea încuiată. O părăseam doar ca să fac cumpărături. Atunci când pereţii vechi şi putreziţi se năpusteau asupra mea, aruncam conservele cu mâncare ca să mă poată trimite după altele. Să gust libertatea până la chioşcul de după colţ. Era mai bună ca mâncarea.
M-a întâmpinat un miros de cartofi fierţi. Era singurul fel de mâncare pe care şi-l amintea printre gurile nesătule luate din ploscă.
Te ajut?, m-am oferit, mai mult pentru stomacul care tânjea după orice tip de consistenţă.
M-ajuţi pe dracu'. Eşti inutilă, şi a aruncat cu sticla de bere în peretele din spatele meu. Lovitură norocoasă.
Ştiam că dacă aveam să o las în pace, se va plictisi.
Trecuse prea mult timp de când auzisem ceva de la el. Furam câte un dolar din geanta ei jerpelită până strângeam destul să pot verifica mesajele la o sală de internet. Conexiunea se întrerupea la două minute, iar în scurt timp devenise inutilă şi ea. Mesajele au încetat când ne-a încetat şi importanţa socială.
Te sacrifici pentru ei şi-ţi muşcă bucata de pâine de la gură.
Vorbea singură, dar pentru prima dată, eram de acord. Problema era că singurul sacrificiu pe care îl făcuse ea pentru mine fusese să renunţe la cină pentru o sticlă de doi bani de vodkă. Iar el, mă sacrificase pe mine.

Strident

Ego narcotic. Cumplită zi, iar m-am avântat în stări catatonice. Ascultă-mă puţin. M-am pierdut ca mai-nainte, de data asta permanent. Ţi-am fluturat steagul şi m-am prefăcut că l-ai văzut, şi-am râs atunci ca un copil. Furtuna dinaintea calmului, care calm tot uită să vină. Şi tu eşti bine, şi eu sunt amorfă.
Stai puţin, unde pleci? Boarfă nenorocită, a spus, şi m-a pălmuit. N-am simţit, m-am amorţit de tine. Ca atunci când corpul îţi refuză o substanţă cu potenţialul să te facă bine. Ce mai e bine, luar-ar dracului...
Hai, du-te, du-te, pleacă. Să tragi zăvorul. Dar lasă perdelele trase, mă mai ascund puţin.
Bine...

Scaune muzicale

Nu am mai văzut lumea de joi. Şi înainte de asta, nu o mai văzusem de tine. Când timpul merge înainte şi de fapt tu ştii că pentru mine merge înapoi, atunci aş vrea să mă asculţi. Să-mi aminteşti. De pierdere, de ostilitate, de confort. Confortul pe care l-am simţit în ultima perioadă de cine ştie unde. Nici eu nu mai ştiu.
Nu am avut cu gândul la ce să mă trezesc. Sau m-am trezit cu gândul aiurea la ceva ce nu ar fi trebuit, interzisul. Interzisul despre care am scris parcă numai pentru mine şi (nu) aş fi vrut să citeşti. Şi atunci, ce?
E ca într-un joc de scaune muzicale în care eu tot nu aş prinde loc pe scaun, nici chiar dacă aş şti când se opreşte muzica. Dar ştie cineva asta? Sau te trezeşti plesnit în faţă de propriile greşeli şi realizezi că muzica nu pentru tine cânta, că tu eşti surdomut?