Latenţă

M-am regăsit elementară în dimineaţa asta. Cu fereastra deschisă, cu vântul bătând prin aşternuturi. Visasem din nou că am reuşit să fug de voi în ambigen, unde să fiu doar eu cu id, eu cu pasiunile mele. De când mă ştiu mă visez aşa: liberă, deliberativă. Şi tot de când mă ştiu m-aţi trezit în cuşca anticipării voastre. Mi-aţi spus că aşa e bine, m-aţi desenat în forme improprii până am ajuns una cu şevaletul. Mercantil scop. Cu asta v-aţi învelit în fiecare noapte şi v-aţi convins că-i elegant.
Ascultă la mine, rău inferior. Eu şi Apollo evadăm şi de data asta nu va mai fi un vis. Mă veţi vedea alergând fără ca eu să privesc înapoi. Îmi veţi vedea doar spatele. Veţi vedea ce am văzut şi eu tot timpul ăsta, un ţarc de doleanţe. M-am îndemnat fără încetare să vă mărturisesc, acum cutez: întindeţi mâna spre mai mult, că nu v-o taie nimeni, smintiţilor. Decât voi înşivă.

Pentru el

Scriu ca să iubesc. Iubesc ca să scriu. M-am decupat în 35 de piese şi te-am rugat să mă-ntregeşti. Pare că a trecut un anotimp de-atunci, dar ai trecut doar tu. Am trecut noi şi ne-am păstrat. M-ai auzit, m-ai ocupat şi mi te-ai promis cum se promite sarea mării. Onest. 35 de piese mă formează acum pe mine prin ochii tăi: armonică, naturală, perfectă în imperfecţiunea mea - în cămaşă şi-atât.
Te-ai dezbrăcat de haine riguroase şi te-ai reflectat în mine, mi te-am făcut oglindă. Emoţie, te simt şi-acum stăruitor când îmi străbăteam degetele paşnic prin părul tău în timp ce tu îmi îmbrăţişai sufletul. Şi ce căldură degajai, ce pace să te am.
Îmi pare încă o joacă de copii când ne certam. Ce proşti îndrăgostiţi. Frumoşi proşti. Goi. Asişti la indignările mele ca la o piesă de teatru - mă savurezi, mă absorbi în tine şi mă faci senină. Împlinită. Femeie. Îmi eşti cocon de piatră preţioasă cizelată în noi, mă laşi să cresc. Creştem împreună explorându-ne. Ce peisaje, mă cutremur. Vibrez, şi-mi eşti vibraţie. Iar eu, ador.

Etern simplist

Cangrenă de amor. Neajunsuri, excese. Ei te văd celebru, judicios, când eu te cer lubric. Refuz - te păstrezi pe tine în tine. Mă desprinzi de falsa-mi bravură, cerşesc: dă-mi mult, dă-mi tot. Umple-mă. Refuz - " te-ai plafonat, iubito ". Aşa mi-ai apărut mereu, m-ai ocrotit de mine. Să fii otravă pentru ei, şi tot îmi rămâi antidot.
Îţi cânţi chansonul mut, pripăşit în pragul orişicui, pe fondul cenzurării mele - dol. Sacrilegiu. Fatală revelare! Mă simt rar, mai niciodată, aşa cum te simt pe tine: veleitar, electrizant. M-am compus afonă, bonomă chiar, şi m-am dorit opusul. M-am dorit inefabilă, m-ai poftit aşa. Ce sens nou, în derută. Te-a năstăvit plictisul de noi în secetă de note. M-am dorit întregul tău ezoteric, o escapadă, şi m-ai găsit absurdă, insipidă. O banalitate fonetică. Şi mă alegi din când în când, să nu mă simt fără de tine. Să rămân.
Mi te prezinţi personaj fugar din inerţie, carevasăzică ce suntem noi? Amalgam de "dacă", "poate" şi "ar fi fost"? Îmi şopteşti să-ţi rumeg negativul, să pun cheia sol pe portativ şi să ne cânt aşa, nepotriviţi cum suntem. Ţi-am cedat. Ce piesă neutră, inegală, pentru amăgiţi. Ce madrigal al morţii.

A nimănui corabie

Te-amintesc şi-acum, ca pe-o poezie recitată stângaci, repetitiv în cafeneaua de vis-a-vis. Ca ieri îţi scufundai lăuntricul pe sub pielea mea ostatică, dându-mi senzaţia de înec. M-ai erodat până în pântece şi ne-ai încrustat aici legenda cu raţiunea-ţi. Am sperat umil să-ţi spulber bariera de real, să fii al meu. Picioarele mele desculţe au parcurs distanţa dintre noi, presărată cu cioburi de tine, şi ţi-am spus "iubeşte-mă !". M-ai făcut misandră, blestemată. Marea naufragiului tău.
Fără rost, adesea, mă trezesc încinsă de privirea ta. Trupul meu dogoreşte. Arde. Tragi nesătul din ţigară de parcă-n ea te-ai ascuns în ultimele două luni, şi sufli spre mine fumul crimei tale decapante. Mă sufoci şi-aştepţi. Îmi eşti epitază. În pura-mi vanitate, m-ai modelat. Mă vinzi în deficit de aer pentru că ştii că oxigenul din tine mi-l iau şi tu mi-l oferi. Mi-l închiriezi. Mă supui ca pe-un catarg precar între curenţi, iar eu mă las purtată de valul tău haotic. Sunt o busolă veche fără poli.
Mi-ai colorat apusul în tonuri reci, ca pentru colaps, pe verticală. Mă vrei efrenată, să te port în larg. Şi te port, dar către care ţărm?

Debut

Coloană sonoră de umbre, vibrato – coloana mea vertebrală, eşti tu. El. Obişnuiam să mă ascund după mine ca-ntr-un joc pueril de-a v-aţi ascuns. Mă alergam şi mă urmăream infam cum cresc, cum mă apăr şi mă acopăr de tine pentru ca apoi a mă ruina ori de câte ori mă găseam nudă. Pentru ce să-ţi joc jocul egotist când pentru tine cânţi singur şi ai cântat întotdeauna? Mă înveţi să mă-ncred în oameni de parc-ar fi uman să fac aşa. Te cred, mă-ncred, mă dobori. Îmi întinzi o mână în ajutor, ce mână frumoasă. Puternică, motrice. O observ sfios când mă ridică şi te simt că poţi să faci orice. Poţi face nimicul. 

Îti curg cuvintele prin vene şi cu asta te droghezi. Cu asta m-ai drogat până acum ca să mă obişnuieşti, cu dulcele amar al vorbelor tale care m-au semănat. Am ascultat crezând că eşti tu şi m-am trezit contopită cu ele, nedumerită, regresivă şi slăbită de fasonul în care m-ai aruncat pe pat. Frumos capriciu, mon cher. Te-ai petrecut nestingherit peste înrâuriri de dorinţe candide şi le-ai hrănit până la epuizare. Până au dispărut.

Să-i spun că mă glodeşte absenţa, că-i clădesc esenţa pe trupu-mi searbăd? M-am dispersat, m-am condamnat victimă a ta si aşa am rămas, aşa m-ai lăsat. Victimă.