Credeam că nu are să mă regăsească niciodată. Îţi începusem schiţa de o mie de ori, din o mie de unghiuri şi niciodată nu părea că îţi pot face dreptate. Culorile nici nu-mi vorbeau ca altădată, iar de cuvinte ce să spun, am fost o moară fără apă. Nu reuşesc să îmi amintesc incă ce încercam exact să fac.
În cimitirul ăsta de castele, pe tine te-am dorit cel mai mult. Nu pentru că-mi deschideai porţi, ci pentru cum le închideai ca să mă văd aşa, distorsionată, în reflexia materialului sumbru. Cum ai stat de fiecare dată de partea cealaltă, aşa mi te-am imaginat şi eu lângă mine. Pentru arta amorului, pentru un deliciu inocent pe care ţi l-am ascuns ca o ipocrită.
Să mă fi desenat o hartă, şi tot nu m-ai fi explorat mai bine decât ai făcut-o fără. Şi atunci uşile am început să le închid eu, şi nu pentru o artă, pentru propriu-mi ecou.
Nu-mi mai fi vânt pentru nisip, nu-mi mai fi uşi pentru castele.
It's obvious that it's real love because you disgust me.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu