Am realizat, la scurt timp după începutul jocului meu de cuvinte, că sursa mea de inspiraţie, muza mea, ba chiar epicentrul prozei mele, este tortura. Scriam oricând mă simţeam lovită. Nu e bine, mi-am spus. Am încercat apoi să scriu ferice fiind, împlinită. Nu mi-a plăcut. Poate că m-am lăsat convinsă că sunt depresivă, sau poate am avut nevoie de impulsuri coordonate de acelaşi ceva ca să mă regăsesc. Am umplut pagini nesfârşite despre asta. Despre buze, disconfort, discordanţă. Iubire. Şi m-am oprit.
Am decis că atunci când gândurile-mi vor fi publice din nou, ele vor fi despre ce se întâmplă când e bine. Dar nici asta nu s-a concretizat în vreun fel. Aşa că m-am îmbrăţişat aşa, întru tot ceea ce sunt, şi atunci, asta a fost bine.
Uite-mă aici, deci. Astăzi m-am simţit singură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu