Te-amintesc şi-acum, ca pe-o poezie recitată stângaci, repetitiv în cafeneaua de vis-a-vis. Ca ieri îţi scufundai lăuntricul pe sub pielea mea ostatică, dându-mi senzaţia de înec. M-ai erodat până în pântece şi ne-ai încrustat aici legenda cu raţiunea-ţi. Am sperat umil să-ţi spulber bariera de real, să fii al meu. Picioarele mele desculţe au parcurs distanţa dintre noi, presărată cu cioburi de tine, şi ţi-am spus "iubeşte-mă !". M-ai făcut misandră, blestemată. Marea naufragiului tău.
Fără rost, adesea, mă trezesc încinsă de privirea ta. Trupul meu dogoreşte. Arde. Tragi nesătul din ţigară de parcă-n ea te-ai ascuns în ultimele două luni, şi sufli spre mine fumul crimei tale decapante. Mă sufoci şi-aştepţi. Îmi eşti epitază. În pura-mi vanitate, m-ai modelat. Mă vinzi în deficit de aer pentru că ştii că oxigenul din tine mi-l iau şi tu mi-l oferi. Mi-l închiriezi. Mă supui ca pe-un catarg precar între curenţi, iar eu mă las purtată de valul tău haotic. Sunt o busolă veche fără poli.
Mi-ai colorat apusul în tonuri reci, ca pentru colaps, pe verticală. Mă vrei efrenată, să te port în larg. Şi te port, dar către care ţărm?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu