Coloană sonoră de umbre, vibrato – coloana mea vertebrală, eşti tu. El. Obişnuiam să mă ascund după mine ca-ntr-un joc pueril de-a v-aţi ascuns. Mă alergam şi mă urmăream infam cum cresc, cum mă apăr şi mă acopăr de tine pentru ca apoi a mă ruina ori de câte ori mă găseam nudă. Pentru ce să-ţi joc jocul egotist când pentru tine cânţi singur şi ai cântat întotdeauna? Mă înveţi să mă-ncred în oameni de parc-ar fi uman să fac aşa. Te cred, mă-ncred, mă dobori. Îmi întinzi o mână în ajutor, ce mână frumoasă. Puternică, motrice. O observ sfios când mă ridică şi te simt că poţi să faci orice. Poţi face nimicul.
Îti curg cuvintele prin vene şi cu asta te droghezi. Cu asta m-ai drogat până acum ca să mă obişnuieşti, cu dulcele amar al vorbelor tale care m-au semănat. Am ascultat crezând că eşti tu şi m-am trezit contopită cu ele, nedumerită, regresivă şi slăbită de fasonul în care m-ai aruncat pe pat. Frumos capriciu, mon cher. Te-ai petrecut nestingherit peste înrâuriri de dorinţe candide şi le-ai hrănit până la epuizare. Până au dispărut.
Să-i spun că mă glodeşte absenţa, că-i clădesc esenţa pe trupu-mi searbăd? M-am dispersat, m-am condamnat victimă a ta si aşa am rămas, aşa m-ai lăsat. Victimă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu