Nu am mai văzut lumea de joi. Şi înainte de asta, nu o mai văzusem de tine. Când timpul merge înainte şi de fapt tu ştii că pentru mine merge înapoi, atunci aş vrea să mă asculţi. Să-mi aminteşti. De pierdere, de ostilitate, de confort. Confortul pe care l-am simţit în ultima perioadă de cine ştie unde. Nici eu nu mai ştiu.
Nu am avut cu gândul la ce să mă trezesc. Sau m-am trezit cu gândul aiurea la ceva ce nu ar fi trebuit, interzisul. Interzisul despre care am scris parcă numai pentru mine şi (nu) aş fi vrut să citeşti. Şi atunci, ce?
E ca într-un joc de scaune muzicale în care eu tot nu aş prinde loc pe scaun, nici chiar dacă aş şti când se opreşte muzica. Dar ştie cineva asta? Sau te trezeşti plesnit în faţă de propriile greşeli şi realizezi că muzica nu pentru tine cânta, că tu eşti surdomut?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu